Ideea Dlui Artur Silvestri de a lansa un volum de cuvinte pentru urmaşi din partea celor premiaţi de Asociaţia Română pentru Patrimoniu este pe cât de originală şi fascinantă pe atât de dificilă pentru mine, fiind şi eu unul din cei solicitaţi să transmit nişte cuvinte urmaşilor. Aceste cuvinte ce trebuie să conţină nişte fapte sau idei de luat în seamă vor fi puse în volum ca, într-un baton mic de stafeta ce va trece de la o generaţie la alta. Invitaţia mă onorează, dar mă pune într-o mare încurcătură şi de câteva zile mă tot gândesc cum să ies din ea, ce să pun şi eu în batonul ştafetei dintre generaţii.
Până acum eu m-am adresat numai semenilor mei, generaţiei din care fac parte, cu care mai mult m-am răfuit decât m-am potrivit de când am plecat din România, cu rădăcinile după mine. După douăzeci şi cinci de ani descrise şi publicate în presa românească din străinătate şi Ţară, sau în cărţile mele, am constatat că nu a rămas aproape nimic, cu siguranţă nu s-a prins nimic, afară de câteva tinichele de spatele meu. Ceea ce mă face să mă întreb, dacă nu am ajuns la nici un rezultat cu generaţia mea pe care o cunosc şi unii, puţini, mă cunosc, fiindcă am străbătut împreună hotarul dintre două milenii, atunci ce să mai aştept de la necunoscuta generaţie următoare. Închid ochii şi încerc să mi-o imaginez; imaginându-mi-o îmi vine să renunţ. Şi nu pot fiindcă am fost politicos invitat să particip la această predare de ştafetă.
Ce să pun în batonul ştafetei pentru generaţia următoare?
O tristă istorie românească. La începutul secolului douăzeci s-a născut în România o generaţie cu nişte rădăcini puternice şi adânci. Din seva pământului românesc a crescut bine clădită cu o puternică dragoste şi credinţa faţă de Neam şi Ţară. A muncit, s-a educat şi au încercat să se dedice României. După înfăptuirea României Mari (mare ca adjectiv de cantitate) dar absolut firească din punct de vedere etnic, istoric şi geografic, şi-a găsit un lider spiritual care i-a îndrumat să-şi dedice viaţa idealului naţional prin muncă şi credinţă, prin onoare şi altruism, prin stoicism şi jertfă. Peste un milion de tineri au răspuns acestui ideal naţional, venerându-şi liderul, comportându-se egal şi corect între ei. Prin patriotism şi credinţă au contracarat bolşevismul, comunismul. Punând interesele României înaintea intereselor personale, au intrat în conflict cu politicienii şi guvernanţii din vremea lor. Şi fiindcă în ideologia lor naţional-creştină, considerau trădători de ţară pe acei politicieni şi guvernanţi care, profitând de poziţia avută, îşi urmăreau numai interesele personale în dauna Neamului şi a Ţării, conflictul a degenerat în duşmănie şi moarte. Suprimarea liderului şi a conducerii acestui tineret naţional unit a însemnat începutul sfârşitului tragic al acestei generaţii care a crezut că poate schimba în România: neştiinţa cu o cultură necesară vremurilor, înapoierea economică cu dezvoltarea, corupţia politicienilor şi guvernanţilor cu corectitudine exemplară, stăpânirea străină în libertate şi identitate naţională. Începutul sfârşitului înseamnă o prigoană diabolică fără de sfârşit în ţară şi străinătate, aproape trei decenii de închisori „regale”, militare şi comuniste, dar mai ales exterminare şi denigrare continuă. Acum se sting ultimii supravieţuitori ai acelei generaţii de dăruire românească cum nu am mai avut, cum nu vom mai avea vreodată, dar cum ar trebui să avem în fiecare generaţie. Mare păcat, mare pierdere.
Privindu-i cum se duc cu aceleaşi idealuri în minte şi în suflet, trăiesc un simţământ trist având impresia că duc cu ei ceea ce trebuia să continuăm noi, generaţia mea, dar nu am putut fiindcă la fel ca ei am trait sub cisma comunismului rusesc sub care ne-au aruncat „marile democraţii”. Generaţia mea a fost îndoctrinată de cea mai nelegiuită dictatură. Astfel terorizată toată viaţa, a devenit laşă şi de frică nu a preluat nimic de la înaintaşi, nu are ce transmite urmaşilor. S-a întrerupt şirul istoric, s-a rupt fluxul naţional. Se lasă negura şi nu mai apar luminători şi conducători, doar vânzători şi hoţi de ţară.
Această Sagă a unei generaţii sacrificate pentru că a vrut binele României deasupra tuturor dorinţelor ei, am auzit-o şi citit-o de multe ori. Unii dintre ei au prezis că în viitor vor fi ridicaţi la rang de sfinţi ai neamului, pentru că niciodată o generaţie română nu a avut atâţi de multi tineri uniţi în cuget şi dăruire patriotică şi nici nu va mai avea! Ursită, fatalitate, blestem? Întâi de toate, intuiţia lor bazată pe schimbarea lumii, pe forţele care o vor domina în viitor şi care îi vor prinde pe românii sărăciţi şi amăgiţi. Se vor desprinde de ţară, fără rădăcini, să poată alerga numai după un trai mai bun…
(din vol .” CUVINTE PENTRU URMASI . Modele si Exemple pentru Omul Roman ” , 2005 )
______________________________________
Corneliu Florea ( n . 1939 ) . Scriitor român din Canada . Eseist de factură polemică , promotor cultural şi editor , memorialist . Cărţi reprezentative : „ Jurnal de lagăr liber “ , „ Jurnal pe frunze de arţar “ , „ Coloana Infinită şi totemurile canadiene “ , „ Semnale semenilor mei “, „ Vremuri anti - româneşti “ , „ Jurnalul unui medic “ .
__________________________________
