CORNELIU FLOREA

Războinicul singuratic

În ianuarie 1991, pe la sfîrşitul acelei luni neliniştitoare, am primit la redacţia publicaţiilor ce conduceam pe atunci un plic de dimensiuni mari şi de culoare gălbuie, provenit, după ştampilele poştale, din Canada, iar după adresă – de la Winnipeg. Pînă către după-amiază corespondenţa aşteptase pe birou căci nu aflasem momentul propice ca să mă ocup de ea în linişte, aşa cum fac de obicei. Era o zi de iarnă aproape de glaciaţiune, pe care „războiul ciudat“ din Golf ce începuse în noaptea cînd mă întorsesem de la Chişinău, cu o zi mai devreme decît planificasem, o făcea şi mai îngheţată. Să fi fost doar îngrijorare venită fără să se ştie de unde? Ori, poate, un sentiment straniu şi profetic ce anunţa, ca o presimţire fără cuvinte, o iarnă universală şi mai profundă decît ceea ce se putea întrevede cu gîndul? În orice caz, către seară, cînd aproape că se încheiaseră toate cele ale zilei, am desfăcut şi plicul enigmatic despre care, de vreo cîteva ori, mă întrebasem cu oarecare contrarietate, peste zi, de la cine o fi venit. Îmi amintea, fără să aflu altă asemănare decît dimensiunile şi culoarea, de plicurile mari, pline de tăieturi de prin ziare, ce primeam prin anii ’80 de la Faust Brădescu, din Paris. Dar cînd l-am şi deschis, mi-am dat seama că analogia era şocantă nu doar prin conţinut (căci erau, într-adevăr, articole ce se decupaseră ori se prezentau în copie făcută la aparatul Xerox) ci şi prin „direcţie“, ca să zic aşa. La suprafaţa voluminosului pachet, aflasem o scrisoare în al cărei colţ din partea stîngă, în sus, la en-tęte, stătea prinsă într-o agrafă o fotografie. Culorile ei înfăţişau un bărbat cu aspect de om de munte, cu un aer „moţesc“ fără să fi fost, probabil, moţ; dar înţelegeam prin aceasta acel amestec de forţă telurică de concentraţie bănuită şi de distincţie de stirpe veche, ale cărei exemplare îşi lustruiseră faciesul pînă la definiţie. Bărbatul ce purta părul scurt, pieptănat cu cărare pe partea stîngă, şi o barbă tunsă fără îngrijirea celor ce frecventează cosmeticiana spre a se înfăţişa „bine“, dădea un sentiment straniu, ce nu l-am înţeles pe moment deşi încercasem să mi-l explic. Abia după o vreme, de fapt după mulţi ani, am putut găsi un sens încruntării ce conţinea deopotrivă amărăciune şi dezamăgire, pe care omul ce privea, direct şi distinct, din fotografie, le trăia într-un mod ireductibil. Era o încruntare de exponent şi de luptător, aflat într-un război solitar cu un nevăzut concret, ca un Rău definit ce părea că nu se mai desluşeşte, ferindu-se să apară în contur clar ca să nu fie înlăturat prin lovituri.

Şi scrisoarea ce începusem să citesc, venită de la Corneliu Florea – căci acesta era războinicul singuratic ce priveam în fotografie – păstra materia morală ce intuisem. Am păstrat-o, de fapt am regăsit-o recent, şi o recitesc acum, cu un sentiment de melancolie ce nu aş putea să dezvolt căci nu îmi face bine gîndindu-mă la zilele ce s-au dus şi la atîtea, toate, cîte s-au risipit în vînt. Era o scrisoare lungă şi contorsionată, parcă dictată în noaptea de dinainte de război, la lumina focurilor de tabără militară. Înlăuntru mi se vorbea şi de un „autoportret“, un fel de poveste despre identitate care acum îmi dau seama că semăna cu o poveste despre totem.

„Autoportretul“ ori, mai precis, „prezentarea“ ce se invoca o aflasem cu adevărat pe dosul scrisorii înşiruită în litere bătute la maşina de scris pe o hîrtie groasă, de culoare galbenă. În diferite variante, am mai întîlnit-o după mulţi ani şi chiar şi mai deunăzi, cînd i-am citit cărţile ce a publicat în aceşti ani convulsivi; dar parcă nicăieri nu este atît de esenţială cum era acolo. Cred, de altfel, că ar merita să o reamintesc mereu şi chiar să o citesc şi altora, ori să le-o dau s-o citească.

Cînd am încheiat de citit scrisoarea şi adaosul ei, m-am oprit cîtva timp, îngîndurat şi tulburat, înainte să răsfoiesc articolele pe care Corneliu Florea le decupase ca să le aducă la cunoştinţa celor ce ar fi putut să devină solidari cu mînia lui. Ceea ce îmi trimisese, ca să aflu despre cît este lumea de rea, erau într-adevăr documente tipice de abjecţie cosmopolită, exemple de atitudine ignară ce nu mă emoţionau defel căci, din păcate, le vedeam a-nu-ştiu-cîta-oară, în forme diverse şi cu alte semnături ce măcinau indeterminat aceeaşi făină la moara vremurilor fără sfîrşit. La drept vorbind, scrisoarea nu mă emoţionase fiindcă pornea de la o mică notă ce semnasem cu unul din heteronimele – vreo douăzeci, poate – ce utilizasem pe atunci conform doctrinei plăieşilor de la Cetatea Neamţul ci prin acel aer de adeziune necondiţionată, prin atitudinea, vizibilă prin ea, de căuzaş ce şi-a hotărît obiectivele odată pentru totdeauna şi nu se gîndeşte nici măcar a le

corecta cît de puţin. Totuşi, oricît i s-ar fi părut de curios corespondentului meu din Canada, aceasta nu era o atitudine atît de rară pe cît s-ar fi închipuit. O întîlnisem frecvent, în chiar acei ani despre care, azi, se vorbeşte altfel decît au fost, şi probabil că, dacă se va scrie odată istoria contemporană cu noi într-un mod mai puţin determinat de concluziile impuse s-ar vedea, mai bine şi mai necontestabil, această realitate ce cunosc prea bine dar se ascunde azi, ori se dispreţuieşte. Era vizibilă nu doar aici ori doar acolo, era şi aici şi acolo, adică, la drept vorbind, în nuclee de istorie necoruptă ce apăreau fără a se condiţiona de geografie, climat social ori context. Cel mai mult mă impresionase întîi de toate, direct, mica banderolă ce se ataşase de către autor în marginea scrisorii lui: era un frontispiciu de revistă. Se chema „Lumina“ şi apărea la Oradea. la iniţiativa lui Florian Dudaş, care o şi păstorea. Din Winnipeg, de unde îmi scrisese, Corneliu Florea nu ştia că, înainte de a citi ceea ce îmi scrisese, acest semn – căci „semn“ era! – îi deschisese toate uşile posibile. Pe Florian Dudaş îl cunoscusem pe la jumătatea anilor ’80, de fapt nu îl „cunoscusem“ în sensul curent căci nu ne întîlnisem „faţă către faţă“ nici atunci şi nici mai tîrziu, pînă chiar în ziua de azi. Dar ne scrisesem din cînd în cînd, asemeni cărturarilor din Renaştere şi, trimiţîndu-ne cărţi şi studii ce reuşeam să le publicăm, căpătasem un sentiment de complicitate într-o idee ce nu apăruse, bineînţeles, odată cu noi şi nu se arăta că s-ar putea să se consume în cursul vieţii noastre. Era un cărturar desăvîrşit, ce a făcut, cu eforturi ce doar bănuiesc, cîteva volume fundamentale despre „manuscrisele din bisericile Bihorului“, acel gen de contribuţii ce par să aparţină „istoriei mărunte“ cînd, de fapt, sînt însăşi materia ei de fundament.

Nu era, de fapt, singurul care, pe atunci se sforţa să scoată la iveală astfel de documente; erau anii cînd încă mai trăiau Păzitorii Locurilor, cărturari „de plai“, al căror efort uimitor aproape s-a risipit, acoperit fiind de praful aşternut peste colecţiile de reviste. Florian Dudaş cred că avusese mai mult noroc căci, la Oradea, episcopul Vasile Coman, un erudit despre care astăzi se vorbeşte tot mai puţin, îi deschisese porţile unei edituri de eparhie şi, astfel, cercetările lui se adunară şi ajunseră, în formă organizată, în biblioteci şi se conservară. Cum de aproape un an, de cînd vremurile se învolburaseră, nu mai ştiam nimic despre el, m-am bucurat că editează o publicaţie unde, după cum am dedus, continuă ceea ce începuse cu multă virtuozitate în „anii de dinainte“.

Va să zică, aflasem despre Corneliu Florea mai multe decît îşi închipuise: era un căuzaş, un „veghetor“ ce nu scapă neobservată – şi nepedepsită măcar „în efigie“ – nici o vorbă proastă despre „el şi ai lui“, un apropiat (ori, poate, un cunoscut) al unui savant ce preţuiam şi pe care şi el îl preţuia, după cum băgasem de seamă.

Cînd, tîrziu în noapte, am terminat de citit şi corespondenţa şi extrasele de ziare – nişte răutăţi curente, proprii „omului occidental“ – m-am gîndit la ce aveam de făcut. Era încă un participant voluntar la o „Reconquista“ ce trebuia făcută vreodată şi, în orice caz, trebuia începută, în mod sistematic, de undeva. Cum anume ar fi trebuit procedat şi în acest caz, spre a nu crea o dezamăgire şi un sentiment rău, de frustrare ori de neînţelegere? Întîi de toate, trebuia să răspund acestui semn de preţuire şi am şi făcut aceasta, destul de curînd, trimiţînd o colecţie a revistelor de atunci şi o scrisoare pe care, însă, n-o mai am căci uitasem, ori poate eram prea grăbit, să mai păstrez o copie după corespondenţă, cum mă obişnuisem să fac pînă în 1990. Îi răspunsesem dar, din păcate, ştiam că era un gest inutil şi doar protocolar: peste cîteva săptămîni aveam să mă retrag mai la o parte, într-un fel de muţenie ce m-a ţinut mai bine de zece ani, şi, din punctul lui de vedere, a întări puntea fragilă ce schiţase avea un grad de sterilitate şi părea fără rost. În ce fel aş fi putut eu să-i fiu de folos unui războinic, după ce hotărîsem că este vremea să trăiesc altfel, înţelegînd mai mult şi privind de la distanţă ori poate, vreodată, lucrînd în tainic şi povăţuind?

Astfel încît acel episod de iarnă de altădată nu s-a continuat în nici un fel, rămînînd o clipă de biografie fără urmări în vizibil, aşa cum, de altfel, şi prevăzusem. Dar nu fără ecou. Numele mi se întipărise în minte şi, cîteodată, urmărind unele publicaţii româneşti, îl mai întîlnisem, citindu-i cu delicii prozele ideologice cu ton hirsut, avînd o directeţe cuceritoare şi o hotărîre în concluzii ce admiram căci nu putea să aparţină decît unui suflet candid, cu constituţie de Apostol. Căci, în felul lui, şi Corneliu Florea făcea, poate fără să dorească ori poate neînţelegînd în imediat, o faptă de apostolat.

Abia în vara lui 2004, printr-un şir de potriviri misterioase, se întîmplă să se reînnoade firul prea subţire care, demult, încercase să se lege şi fusese tîrziu, atunci, odinioară. Dar impresia stranie că aproape nimic nu se modificase apăruse de îndată şi o corectau, dar nu prea mult, doar cărţile ce publicase în aceşti ani; le primisem şi, pe cele ce nu primisem, le căutasem, citindu-le cu surprindere şi plăcere căci, de fapt, acţiunea cîştigă prin extensiune şi eliberează o imagine de spectacol moral ce nu se poate uita. Dar omul rămăsese un franctiror, adică un „trăgător singuratic“, cu drama lui ireductibilă, o dramă a singurătăţii ce nu şi-o înţelege, poate, deşi cred că ar trebui.

Cu vremea, citind şi recitind din cărţile lui Corneliu Florea şi încercînd să înţeleg din scrisorile ce îmi trimitea cu o precizie de ceas elveţian, cîte ceva din omul secret ce îmi apăruse, ca într-un filigran, în toate aceste foi de hîrtie, am început să-mi dau seama de unde venea acel sentiment amestecat ce mi-l apropiase fără să îmi pot explica. Parcă mă vedeam pe mine, cînd, tînăr fiind şi neştiutor, făceam misiune, fără să mă fi chemat cineva, în slujba unei cauze ce nici măcar nu trebuia să o înţeleg căci era ca un fel de tipar aprioric ori ca un dat iniţial şi căreia abia acum îi pot spune pe numele ei de dincolo de contingent. Era într-adevăr „o pecete“. Nici nu ştiu măcar cînd anume începusem şi nici nu-mi pot da seama dacă, ani de-a rîndul, întrezărisem în mulţimea de gesturi zilnice şi fără un rost aparent acest sens ce orînduia totul în straturile intangibile de dincolo de cele văzute. Parcă totul îmi venise de la sine, ajungînd să se definească omul de-atunci, care încă există în omul mai înseninat de acum. Dar un om trist, fără putere, căruia poate că i s-or fi dat Puteri dar i s-au dat tîrziu şi cu un preţ poate ininteligibil.

Scriind toate acestea şi recitindu-le cu amărăciune, m-am gîndit că nu îmi pot explica de ce nu voi fi putut să i le scriu lui Corneliu Florea în mesajele ce i le trimiteam, în nopţile mele de nesomn, acolo, departe, unde se găseşte; dar se găseşte, slavă Domnului, pe Pămînt. Cred că, de fapt, dintr-un sentiment de ruşine în faţa războinicului care, fără să mă cunoască, şi-a închipuit vreodată că m-am dat în lături şi nu am mai avut cutezanţa de a merge la război, dacă voi fi avut-o vreodată. Ce să-i spun eu mai destăinuit şi mai descurcat, mai şoptit, mai lipsit de nădejde? Că, poate, ceea ce ne înconjoară nu-i decît un fragment din ceea ce ne depăşeşte şi nici nu putem cu mintea închipui şi care, poate, este doar un şir de episoade mărunte din Marea Luptă Universală unde Răul ireductibil, ca un balaur cu nu-ştiu-cîte-capete, se regăseşte oriunde, în toate regnele, şi mai degrabă în fiinţa criminală, uitătoare, chiar metafizic Rea, care este omul?

Cîndva, îmi închipuisem că, spunîndu-i-le, nu voi putea şi să i le comunic şi că, războinic fiind, ar fi putut lăsa deoparte magia, enigma şi nedesluşitul, dispreţuindu-le ca pe ceva inutil şi fără vreun rost. Dar mai deunăzi, cînd nu mai ştiam ce aş mai putea face ca să mă înseninez, după o vreme grea şi rea, aproape de nesuportat, Omul dintre Zăpezi, din Canada, îmi scrisese, într-o noapte, cu înţelepciunea de Indian de pe acolo, din acele Păduri de Istorie Paralelă. De la el am aflat că fiecare din bolile de pe Pămînt se vindecă doar cu o vorbă, o vorbă a ei, misterioasă, un leac ce vine din nevăzut. Dar vorba aceea, ce m-ar fi lecuit, n-o cunoştea, dar, dacă ar fi ştiut-o, mi-ar fi spus-o demult.

(din vol.”MEMORIA CA UN CONCERT BAROC. vol. III, “TABLOU IMAGINAR DE FAMILIE “, 2005 )