CORNELIU FLOREA

CEL MAI RECENT ESEU

__________________________________

P O L E M O S

Despre articolul “Inactualitatea lui Eminescu in Anul Caragiale” scris, semnat si tiparit in anul 2002 de H.R. Patapievici, spune, scrie si semneaza in Adevarul din 15 Ianuarie 2007 ca “mi-am conceput articolul ca pe o elegie” in articolul “Prostia si reaua-credinta, transformate in delict de interpretare”

FALSA ELEGIE DESPRE EMINESCU

De fiecare data cind scriu despre H.R.Patapievici un pamflet sau o satira, “credinciosii” sai imi sar in git si-mi toarna verzi si uscate despre genialitatea si cultura lui , despre scrisele sale, imi fac un rechizitoriu si la urma ma executa. Dominantii de azi nu s-au schimbat prea mult de pe vremea Inchizitiei , atit doar ca, atunci trebuia sa fi catolic corect iar in zilele lor de azi trebuie, musai, sa fi politic corect ! Poate am facut comparatia cu un trecut prea indepartat, cind era suficient sa spun compar cu putin indepartatele, sau inca neindepartate, vremuri cind trebuia sa fi un nazist corect sau comunist corect, iar azi un UE corect, in timp ce declaratiile despre drepturile omului sunt afisate pe la toate colturile organismelor internationale si in constitutiile tarilor.

Recent am refolosit expresia “ Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie sa ne debarasam daca vrem sa intram in Uniunea Europeana” preluata din Revista ROST nr.24 / 2005 , pagina 27, jos in drepata, precis. Si dintr-o data citind reactia “credinciosilor lui Patapievici” mi s-a umplut ecranul de stele verzi ! Inchizitie totala varianta moderna.Mi s-a bagat in ochi si elegia recentului geniu despre care scriu.

Inca din titlul H.R.Patapievici ( in continuare HRP) ne spune ca Eminescu este inactual. Asa gindeste el, asa se publica fiindca este de HRP. Probabil daca ar fi fost anul indianului dambovitean Scraggy Horse poate mai puteam vorbi liberi despre Eminescu

Imediat dupa introducere, in care le da un bodycheck - scuzati-mi romgleza, dar vreau sa ma dau si eu important - celor care nu gindesc ca el , HRP vine cu un verdict: Hotarit lucru, la o suta cincizeci de ani de la nastere, Eminescu nu mai e la moda . Pentru foarte multi romani, Eminescu nu este o moda, este romanul absolut dupa Tutea, poetul national dupa Calinescu, este esenta constiintei nationala ce ne-a pastrat in spatiul nostru carpatin, iar pentru mine este>>> continuarea aici >>>

CORNELIU FLOREA, IANUARIE 2007, WINNIPEG - CANADA

Corneliu Florea este un pen-name format din prenumele părinţilor mei, Cornelia şi Florea, în semn de recunoştinţă şi preţuire, în memoria LOR. În acte şi societate sunt cunoscut sub numele de Pădeanu Dumitru.

M-am născut la Timişoara în 5 Ianuarie 1939. Sunt medic din 1963. Am profesat continuu pînă în 1980, cînd am plecat din România şi am stat în lagărul de refugiaţi din Treiskirchen – Austria pînă ce Canada mi-a acceptat cererea de imigrare. Dar nu mi-a recunoscut experienţa medicală de 17 ani, specialitatea sau valoarea diplomei de medic. Am luat totul de la început şi am redevenit medic pentru a doua oară!!

Nu am scris nimic în România. Am început să scriu şi să public în străinătate. Scriu şi public numai pentru cititorii de Limbă Română. Nu scriu din inspiraţie sau talent, scriu din nemulţumire şi revoltă. Nu scriu frumos, dar scriu liber!! Am publicat articole, foiletoane, pamflete, eseuri, jurnale, note de călătorii. Public, de unul singur, din 1991 o mică revistă de critică socială „Jurnal Liber“. Absolut liber, absolut gratuit!!

Nu am scris şi nici nu scriu ca performanţă literară. Scriu pentru o categorie restrînsă de cititori români, pentru cei ce sunt înzestrati cu libertate intrinsecă a cugetului şi-a mintii, pentru cei ce îşi iubesc curajos şi se dăruiesc, după puteri, dezinteresat Obîrşiei şi Vetrei Româneşti. Pentru aceştia am scris şi publicat: Jurnal de lagăr liber – 1987, Editura Nord din Danemarca; Constituţia de la 29 Februarie – 1988, în „Observatorul Munchenez“; Cine tulbură liniştea Transilvaniei – 1990 – Editura Lumina din Oradea; Afacerea Holocaustului – 1991 – Editura Lumina din Oradea; Jurnal pe frunze de arţar – 1993 – Editura Lumina din Oradea; Note de pe drumurile lumii – 1995 – Editura Lumina din Oradea; Coloana Infinită şi totemurile canadiene – 1997 – Editura Lumina din Oradea; Semnale semenilor mei – 1999 – Editura Lumina din Oradea; Vremuri anti-româneşti – 2001 – Editura Aletheia din Bistriţa; Jurnalul unui medic – primul volum – 2002 – Editura Aletheia din Bistriţa; Libertatea de a iubi adevărul – 2004 – Editura Aletheia din Bistriţa. Adresa mea este:

11 Trowbridge Bay, Winnipeg, Manitoba R2N 2V9, Canada

CORNELIU FLOREA DESPRE SCRIS ŞI ATITUDINEA CULTURALĂ

După douăzeci şi cinci de ani, cineva mă întreabă „de ce scriu”.

Privesc înapoi şi mă tulbur. A trecut un sfert de veac de cînd scriu, timp în care am scris atîtea şi atîtea, unele chiar s-au publicat, altele nu. De ce scriu, de ce scriu?

Sigur că am o explicaţie, sigur că pot da zece, douăzeci de explicaţii. Cel puţin atît IQ am să mă explic, să mă argumentez, să mă susţin şi să mă impun corect.

Scriu pentru că am, în permanenţă, ceva de comunicat semenilor mei. Pentru că trăiesc între ei, trăiesc de mult şi în diferite locuri, iar ei la rîndul lor mă incită cu vorbele şi faptele lor, tot timpul. Scriu pentru că semenii mei, oamenii, indiferent cum sunt marcaţi rasial, etnic, religios, educaţional şi ocupaţional, marcaţi prin ranguri şi averi trebuie să ţină cont întîi de toate de marele cod genetic pe care-l avem în comun!!

Scriu fiindcă am învăţat la şcoală să scriu şi fiindcă sunt o fiinţă raţională liberă.

Scriu fiindcă mă apasă malignitatea celor puternici, care fac din marcările sociale, enumerate mai sus, arme psihologice de îndoctrinare şi dominare, arme militare de exterminare la nevoie a celor fără putere, a celor mai mici. Eterna poveste; lupta în cadrul speciei pentru teritoriu şi dominare, pe care eu o consider nedemnă pentru specia umană din secolul XXI. Scriu şi critic, deşi sunt conştient că nu o voi schimba cu nimic.

Scriu fiindcă mă aflu de douăzeci şi cinci de ani în Nordul Americii, în Canada, în vestul sălbatic. În paranteză, după mine, vestul acesta s-a sălbăticit de cînd au sosit aici „feţele palide”!! De la sosirea oamenilor albi ahtiaţi după proprietăţi, care au inventat banii, băncile şi cele mai oribile metode de-a face bani prin orice mijloace. Banul ca mod de viaţă, religie şi armă!! Noi, oamenii albi am sălbăticit lumea prin invenţiile noastre!! Am inventat şi folosit cele mai abominabile arme de distrugere şi am perfecţionat propaganda de discriminare, segregaţie şi ura. Noi am inventat sterilitatea speciei umane; chirurgical sau medicamentos, noi, oamenii albi, care încă ne rugăm după vechi poveşti evreieşti şi-i obligăm şi pe alţii să se roage la fel. Se pare că se apropie vremea să plătim pentru toate astea cu însăşi existenţa rasei noastre …

Am început să scriu cînd am scăpat de comunism. Atunci am devenit liber şi extrinsec, înrolîndu-ma voluntar, absolut voluntar şi fără interese personale, în campania anticomunistă pe care am început-o în 1980, din Lagarul de la Traischirken – Austria. Am început cu articole, eseuri, pamflete anticomuniste în ziarele româneşti din străinătate. E drept, de aici, de pe partea cealaltă a Cortinei de fier, oricine putea să facă ce am făcut eu şi, cu toate astea, documentaţi-vă şi veţi fi uimiţi cît de puţini au făcut-o!! Comentaţi cum credeţi, dar nu uitaţi să-i separaţi pe cei oneşti de cei pervertiţi!! Apoi e la fel de drept, eu nu am mîncat salam de soia, nici frig nu am îndurat, în schimb am pierdut totul şi am început să mănînc amara pîine a înstrăinării. Gustaţi-o, sunteţi liberi, acum…

Pentru cine scriu?!? Întîi de toate pentru unii din semenii mei, ce văd şi gîndesc asemănător cu mine, pentru tinerii interesaţi de realitatea socială. Apoi, scriu şi pentru mine, fiind o autopsihoterapie prin care mă eliberez de frămîntări, de nemulţumiri, de revoltă şi dureri!! În nici un caz nu scriu ca performanţă şi acumulare de capital literar. Eu nu sunt un profesionist literar, m-am apucat să scriu spontan, tîrziu. Din trecut, nu-mi aduc aminte ca vreun profesor de Limba Română să-mi fi adresat vreodată un cuvînt de apreciere. Apoi, cu toate că m-am născut în ţara cu cei mai mulţi>>> continuarea aici >>>

Ideea Dlui Artur Silvestri de a lansa un volum de cuvinte pentru urmaşi din partea celor premiaţi de Asociaţia Română pentru Patrimoniu este pe cât de originală şi fascinantă pe atât de dificilă pentru mine, fiind şi eu unul din cei solicitaţi să transmit nişte cuvinte urmaşilor. Aceste cuvinte ce trebuie să conţină nişte fapte sau idei de luat în seamă vor fi puse în volum ca, într-un baton mic de stafeta ce va trece de la o generaţie la alta. Invitaţia mă onorează, dar mă pune într-o mare încurcătură şi de câteva zile mă tot gândesc cum să ies din ea, ce să pun şi eu în batonul ştafetei dintre generaţii.

Până acum eu m-am adresat numai semenilor mei, generaţiei din care fac parte, cu care mai mult m-am răfuit decât m-am potrivit de când am plecat din România, cu rădăcinile după mine. După douăzeci şi cinci de ani descrise şi publicate în presa românească din străinătate şi Ţară, sau în cărţile mele, am constatat că nu a rămas aproape nimic, cu siguranţă nu s-a prins nimic, afară de câteva tinichele de spatele meu. Ceea ce mă face să mă întreb, dacă nu am ajuns la nici un rezultat cu generaţia mea pe care o cunosc şi unii, puţini, mă cunosc, fiindcă am străbătut împreună hotarul dintre două milenii, atunci ce să mai aştept de la necunoscuta generaţie următoare. Închid ochii şi încerc să mi-o imaginez; imaginându-mi-o îmi vine să renunţ. Şi nu pot fiindcă am fost politicos invitat să particip la această predare de ştafetă.

Ce să pun în batonul ştafetei pentru generaţia următoare?

O tristă istorie românească. La începutul secolului douăzeci s-a născut în România o generaţie cu nişte rădăcini puternice şi adânci. Din seva pământului românesc a crescut bine clădită cu o puternică dragoste şi credinţa faţă de Neam şi Ţară. A muncit, s-a educat şi au încercat să se dedice României. După înfăptuirea României Mari (mare ca adjectiv de cantitate) dar absolut firească din punct de vedere etnic, istoric şi geografic, şi-a găsit un lider spiritual care i-a îndrumat să-şi dedice viaţa idealului naţional prin muncă şi credinţă, prin onoare şi altruism, prin stoicism şi jertfă. Peste un milion de tineri au răspuns acestui ideal naţional, venerându-şi liderul, comportându-se egal şi corect între ei. Prin patriotism şi credinţă au contracarat bolşevismul, comunismul. Punând interesele României înaintea intereselor personale, au intrat în conflict cu politicienii şi guvernanţii din vremea lor. Şi fiindcă în ideologia lor naţional-creştină, considerau trădători de ţară pe acei politicieni şi guvernanţi care, profitând de poziţia avută, îşi urmăreau numai interesele personale în dauna Neamului şi a Ţării, conflictul a degenerat în duşmănie şi moarte. Suprimarea liderului şi a conducerii acestui tineret naţional unit a însemnat începutul sfârşitului tragic al acestei generaţii care a crezut că poate schimba în România: neştiinţa cu o cultură necesară vremurilor, înapoierea economică cu dezvoltarea, corupţia politicienilor şi guvernanţilor cu corectitudine exemplară, stăpânirea străină în libertate şi identitate naţională. Începutul sfârşitului înseamnă o prigoană diabolică fără de sfârşit în ţară şi străinătate, aproape trei decenii de închisori „regale”, militare şi comuniste, dar mai ales exterminare şi denigrare continuă. Acum se sting ultimii supravieţuitori ai acelei generaţii de dăruire românească cum nu am mai avut, cum nu vom mai avea vreodată, dar cum ar trebui să avem în fiecare generaţie. Mare păcat, mare pierdere.

Privindu-i cum se duc cu aceleaşi idealuri în minte şi în suflet, trăiesc un simţământ trist având impresia că duc cu ei ceea ce trebuia să continuăm noi, generaţia mea, dar nu am putut fiindcă la fel ca ei am trait sub cisma comunismului rusesc sub care ne-au aruncat „marile democraţii”. Generaţia mea a fost îndoctrinată de cea mai nelegiuită dictatură. Astfel terorizată toată viaţa, a devenit laşă şi de frică nu a preluat nimic de la înaintaşi, nu are ce transmite urmaşilor. S-a întrerupt şirul istoric, s-a rupt fluxul naţional. Se lasă negura şi nu mai apar luminători şi conducători, doar vânzători şi hoţi de ţară.

Această Sagă a unei generaţii sacrificate pentru că a vrut binele României deasupra tuturor dorinţelor ei, am auzit-o şi citit-o de multe ori. Unii dintre ei au prezis că în viitor vor fi ridicaţi la rang de sfinţi ai neamului, pentru că niciodată o generaţie română nu a avut atâţi de multi tineri uniţi în cuget şi dăruire patriotică şi nici nu va mai avea! Ursită, fatalitate, blestem? Întâi de toate, intuiţia lor bazată pe schimbarea lumii, pe forţele care o vor domina în viitor şi care îi vor prinde pe românii sărăciţi şi amăgiţi. Se vor desprinde de ţară, fără rădăcini, să poată alerga numai după un trai mai bun…

(din vol .” CUVINTE PENTRU URMASI . Modele si Exemple pentru Omul Roman ” , 2005 )

Corneliu Florea vede si demasca falsitatea si superficialitatea celor care, din motive pentru mine dubioase, conduc acum viata culturala romaneasca. Bravo lui! Pacat ca nu sunt mai multi ca el. Citind cele trimise, imi dau seama ca, atit Patapievici, cit si Gheorghe Gavrila Copil, amesteca si confunda niste termeni de gindire proprie si superficiala, cu universalitatea culturii. Nu inteleg ce are Eminescu de a face cu tendinta tineretului de integrare in cultura europeana si oare literatura si arta romana nu fac parte din cultura europeana si chiar mondiala? “Filozofic-progresist”, “post-modernist”, “terebelism, “imbecilism”, etc., etc., sunt bijuteriile verbale pe care le folosesc toti aceia care nu au nimic a spune. Nici Eminescu, nici Caragiale, Alexandri, Macedonski, Eliade, Tzara, Ionescu, Cioran, Enescu, Brincusi, Blaga ori Arghezi nu pot decit sa fie un exemplu luminos de cunoastere. Bine-nteles ca toti cei care creaza cu tendinta si spaima plagiarii, se simt “handicapati” si “infrinati” de excelenta unor inaintasi. Adevaratul talent, adevata arta nu trebuie “integrata” in vreo alta cultura sau curent la moda. Numai comentind sau acceptind o asemenea aberatie, cum ca Eminescu si alti inaintasi ilustrii, sunt depasiti de tineretul “progresist”, sunt niste fosile nefolositoare, este inspaimintator de limitat si trecind mai departe la “scuza” unor asemenea ginduri, si la incercarea futila de explicare a non-sensului respectiv, denota, cred, ambitia unora de a “straluci singular” , ca Plesu, de exemplu, si aceia de a crea iluzia unor profunde concluzii filozofice. Nu, aceste concluzii, sunt dupa parerea mea doar niste “prafuri” aruncate la intimplare, dar care, cu toate ca nu au nici o valoare, din pacate, prostesc prostii si mai mult, prosti care nemai-intelegind nimic cad intr-o stare de adinca admiratie pentru cel care le-a creat confuzia respectiva.>>>>>>

P R O L O G

In mileniul trecut, la AUSCHWITZ era o placa pe care scria:

“Four million people suffered and died here at the hands of the Nazi murderers between the year of 1940 and 1945” La inceputul mileniului trei , placa a fost inlocuita cu alta pe care scrie: “Forever let this place be a cry of despair and warning to humanity where the Nazi murdered about one and half million men, women and children, mainly jews from various countries of Europe.”….

Oare ce se va scrie pe urmatoarea placa ?

Se vorbeste foarte mult si se scrie mult despre tragedia evreilor din timpul celui de al Doilea Razboi Mondial. O tragedie ingrozitoare pe care o cunoastem sub numele de holocaust, cind au murit milioane de evrei europeni, care nu trebuiau sa moara. De fapt, daca omenirea ar fi ceea ce se considera, acel razboi nu trebuia sa aiba loc. Al Doilea Razboi Mondial a fost irational si-a absorbit in absurditatea lui popoarele europene care au sfirsit prin a implini un megaholocaust abominabil in care au pierit cincizeci de milioane de oameni . Toate popoarele europene au platit un greu tribut de vieti omenesti in megaholocaustul generat de al Doilea Razboi Mondial. Din acest megaholocast planetar, cel mai mare segment este holocaustul european din care face parte , incontestabil, holocaustu evreilor. Spre lauda evreilor, ei sunt cei mai determinati sa nu se impace cu tragedia holocaustului lor. Pentru ei conteaza fiecare evreu ce a murit s-au a suferit nedreptatea acelor vremuri. Ei tot aduna si socotesc, spun si scriu, pretind neuitare din partea tuturor europenilor si scuzele lor, dar mai ales dezpagubiri peste dezpagubiri de atunci .Ca sa-si mareasca pretentiile de despagubire, evreimea mondiala a actionat si actioneaza pe toate nivelele posibile, mai ales prin mass media si lobby politic, profitind de raspindita ignoranta istorica. Obtinerea despagubirilor, prin aceste metode, a fost peste asteptari, dar, cum era firesc au aparut si contrafortele, catalogate de evrei ca noul antisemitism. Antisemitismul ca o alarma, reala sau falsa, dar mai ales ca o arma .Practic popoarele europene nu sunt bantuite de un nou antisemetism, dar sunt suprasaturate de pretentiile evreilor, atit de cele morale cit si cele materiale, avind in vedere ca si ele au avut holocastul lor, care a fost cu atit mai mare cu cit se aflau mai in estul continentului. Interesant, aceasta perpetua suferinta pe care si-o manifesta evreii nu au le-a sporit intelegerea, intelepciunea si concordia cu cei care au suferit ca si ei, ci invadeaza cu aroganta si pretenti viata celorlalte popoare din jur socotindu-se popor ales cu drepturi suplimentare, divine, dominante. Si nu in ultima instanta este parerea tot mai raspindita ca un anumit grup al evreimii exagereaza holocaustul lor . Si asa, dupa sasezeci de ani, s-a ajuns intre doua extreme la fel de nefiresti si foarte daunatoare in relatiile dintre evreii si majoritatea europenilor O extrema numita recent negationism si cealalta, diametral opusa exagerationism. Intre aceste doua extreme se afla un vast cimp de interpretari contradictorii, de la indivizi care nu cunosc nimic dar sunt partizanii unei extreme, la cercetatori care vor sa fie istoric corecti dar sunt blocati de tabu-uri subiective si mai recent de obligativitatea politicului corect, o conceptie antidemocraticaNegationismul este istoric>>> continuarea aici >>>

P O L E M O S

‘’La tara, se traieste ca in secolul 19. Intrebarea este cum facem sa ii transformam in fiinte cerebralizate” (Adrian Iorgulescu de pe postul de ministru al culturii de la Bucuresti)

C E R E B R A L I Z A T I I

DE LA CULTURA BUCURESTEANA

Transformarea in fiinte cerebralizate a fost expresia folosita de Adrian Iorgulescu ( AI ) in interviul acordat lui Silviu Mihai ( SM ) de la “departamentul de cultura” al Cotidianului, socat fiind de rezultatele Primului Barometru al Consumului cultural din Romania ( Interviul se poate citi in Cotidianul din 18 Ianuarie 2006 )

In DEX ( Dictionarul Explicativ al Limbii Romane ) nu se gaseste inca cerebraliza - cerebralizare, poate de acum inainte va fi introdus printr-o ordonanta ministeriala. Se gaseste decerebralizarea, termen folosit in experimentele de fiziologie cerebrala si inseamna a scoate, a extirpa o portiune de creier pentru studii fiziopatologice. Luat ca antonim, cerebralizarea dupa Adrian Iorgulescu ar fi o metoda de a introduce, de a grefa creier fiintelor de la tara, care traiesc ca in secolul 19 !!

La romani, fiintele care traiesc la tara se numesc tarani. Ei formeaza jumatate din intreaga populatia a Tarii Noastre, Romania ! In trecutul nu prea indepartat, se numeau si talpa tarii, fiind producatoarea hranei, creatoarea culturii taranesti si aparatoarea tarii, motive esentiale pentru adevaratii carturari, ce aveau radacini taranesti, sa o respecte si sa o rasplateasca incercind sa o lumineze la rindul lor. Astazi vine, cu impertinenta, un mini-mini-stru a unui partid de la putere sa “grefeze creier” taranimii.Aceasta “grefare” zisa cerebralizare este de fapt o indoctrinare ordinara impotriva valorilor perene, taranesti, romanesti. Pentru aceasta noua indoctrinare s-au modificat>>> continuarea aici >>>

________________________________________________________________

CIOBANUL ŞI MIRCEA CĂRTĂRESCU
In anul cind se nastea Mircea Cartarescu, colegul meu de banca ,de la Loga, Constantin Mares,roman dupa nume,evreu dupa mama ne-a spus “istorioara” de mai sus, intr-un joc de accente de mare efect. La vremea aceia, in 1956, nu spuneam “istorioare” ci bancuri cu evrei, care circulau cu duzinele, erau libere si savurate, de cele mai multe erau scoase si spuse de evrei insisi. Nu se punea problema de antisemitism ca acum ! De fapt, din cel de fata, afara de “pronuntia aceia ciudata” de atunci, Mircea Cartarescu nu a realizat nici acum, la maturitate, ca e luat in deridere Ciobanul, si nu evreii !!Citind articolul “O vina istorica” a lui Mircea Cartarescu (MC) mi-am adus aminte de acei ani, cind aveam cartele pentru alimente si imbracaminte, cind liceul romanesc se transformase in “scoala medie de zece ani” si singura masina care circula noaptea in cartierul nostru timisorean era duba neagra. Eram o tara ocupata, subjugata.

Am remarcat respectosul gest al autorului fata de mama sa scriind cuvantul cu litera mare, dar am ramas perplex ( dupa atitia ani de viata, mi se intimpla tot mai rar ) sa aflu ca mama sa nu a stiut sa-i explice ce este un evreu !! Nu se poate, sa spui asa ceva despre o mama bucuresteana din acea perioada, pentru ca anihileaza istoria, realitatea sociala, o lume bucuresteana care era acolo dinainte de razboi si dupa aceia. Anihileaza si litera mare de la inceputul cuvantului mama !! Se poate Draga Mircea, Cartarescu ?!? Ramiie vorba intre noi, dar si Ciobanul din crestetul Carpatilor stie ce este un evreu …

In articolul “O vina istorica” publicat in Jurnalul National din 5 Iulie 2005, MC strabate intreaga distanta din copilarie sa pina in zilele de astazi, cu istorioare (bancuri cu Itzig si Schtrul) parabole (interesante) cu profunde indignari impotriva
antisemitismului ( foarte frumos, apreciabil si laudabil, numai ca anumite constatari reale despre evrei nu inseamna antisemitism ) relevatii despre vina romanilor fata de evrei si trage concluzia ca: “avem datoria sa ne recunoastem vina istorica fata de evreii din Romania ca un prim pas spre recistigarea onoarei noastre de popor civilizat, european ” Ma rog, asta-i concluzia sa, opinia sa, este dreptul sau inviolabil de expresie.
Dar ce ne facem cu Ciobanul ? Fiindca si Ciobanul face parte din poporul roman si are dreptul inviolabil de expresie: “Apoi, Domnule Mircea Cartarescu, io-s roman si nu ma simt vinovat fata de evrei !! Io nu le-am facut nici-un rau. Nici fiu-meu, care-i tot cioban, de virsta cu dumneata, nu le-o facut nimic niciodata !! Si eu si el avem necazurile noastre si alte vine, nu ne mai pune si dumneata una in spate !! Ca nimeni nu ne-a intrebat pe noi, atunci, de demult la razboi, ce sa faca cu evreii !! Opriti-va la domnii care o condus lumea atuncea, care taiau si spinzurau cum vroiau, nu noi, poporul roman”
Are dreptate si Ciobanul, spune si el o parte de adevar. Este indignat ca, dupa 65 de>>>>>>

________________________________________________________________

Cu citeva exceptii, in Nord America toate orasele, mari sau mici, seamana intre ele ca doua picaturi de apa de plaoie. Daca vezi citeva, mari si mici, poti sa traesti, fara sa gresesti, cu impresia ca le-ai vazut pe toate, pentru ca monotonia urbana nord-americana este induiosatoare. Te izbeste lipsa de imaginatie urbana a nord-americanilor; totul se rezuma la citeva tipare mari si mici, multiplicate prin clonare pe tot continentul.

In contrast cu ceea ce a facut nord-americanul, Natura Nord Americana a daruit continentului multa bogatie si un frumos inegalabil prin maretie si varietate, Natura pe care bastinasii au ridicat-o la rang de spiritualitate divina, in timp ce marea majoritate a “fetelor palide” nu au perceput frumusetea continentului ci doar au alergat, dintr-un loc in altul, dupa bogatiile lui ridicindu-si constructi fara gust,impanate cu firme si reclame. Dar nu toate “fetele palide” sunt la fel. Multi au inceput sa vada, inteleaga si sa iubeasca Natura Nord Americana. Au inceput sa o respecte precum bastinasii, sa o apere de exploatare si distrugere irationala, sa impuna prin lege pastrarea ei, asa cum au gasit-o Datorita lor au aparut Parcurile Nationale din Nord America, adevarate Sanctuare ale Divinei Naturii, in care ar trebui sa intram desculti si piosi, cit mai des.

SEQUOIA NATIONAL PARK este un asemenea sanctuar in Sierra Nevada din nordul Californiei, care a fost “creiat” de congresul american, in 1890. Dupa o suta de ani, mai precis in 1994, l-am vizitat si noi. Nu am sa dau prea mult friu liber emotiilor si amintirilor care le-am trait atunci, dar am sa spun ca romanul care vine in California, la Los Angeles si nu urca in acest parc al gigantilor, a trecut degeaba occeanul. A avut parte numai de forfota umana si aglomeratia circulatiei poluate a megalopolisului. De bineinteles, si Sierra Nevada a fost scotocita de aur de catre “fetele palide”, dar ceea ce i-a impresionat chiar si pe acesti disperati ai imbogatirii au fost padurile de conifere de pe versantul vestic al muntilor cu virful de zapada - “un a gran sierra nevada” cum a exclamat primul spaniol care i-a zarit din departare in 1772. Aici pe versantul vestic, intr-o zona ce se afla intre 1350 si 2550 m.altitudine, umiditatea oceanului s-a unit cu crusta muntelui si au dat nastere, cu milioane de ani in urma, la cel mai nobil dintre nobili coniferelor, la Sequoiadendron giganteum. “Marele Arbore este cea mai mare capodopera a Naturii … cel mai mare dintre toate cele cu viata” a spus>>> continuarea aici >>>

P O L E M O S

Dupa citirea lectiei despre condamnarea comunismului in Parlamentul Romaniei, presedintele Traian Basescu a declarat ca incepind din acea seara va avea un somn linistit.

SOMN USOR, DOMNULE PRESEDINTE

“Ca Sef al statului roman, condamn explicit si categoric sistemul comunist din Romania, de la infiintarea sa, pe baza de dictat, in anii 1944 - 1947, si pina la prabusire , in decembrie 1989. Luind act de realitatile prezentate in raport, afirm cu deplina responsabilitate: regimul comunist din Romania a fost ilegitim si criminal”

Din sala s-a ridicat un val de ovatii si huiduieli, fiindca asa-i in democratie, e libertate de idei, de tot felul, de la inguste si false pina la cele gindite corect, cuprinzator. Eu, din preeria canadiana , sunt uimit cum poate face un vechi lup de mare ( fara flota ) pe presedintele inocent cind vine vorba despre condamnarea comunismul in Romania (de cind senilele tancurilor comuniste au trecut Nistrul) de a trebuit sa vina cel mai mare politolog american, din toate timpurile trecute si viitoare, Vladimir Tismneanu fiul marelui politruc evreu Leonte Tismeninski, sa-i dea discursul gata facut pe care candidul presedinte l-a citit in fata parlamentarilor de a lasat cu gura cascata toata asistenta. Fiindca toti au cascat gura intr-un fel sau altul. Ma repet , asa-i in democratie. Traian Basescu avind o agenda atit de incarcata in circul politic, de vizite istorice si de placeri, nu a avut practic timpul nici sa rasfoiasca cele 600 de pagini de maculatura aranjata despre comunism, asa ca Vladimir Tismaneanu i-a dat si discursul gata facut pe care inocentul presedinte l-a citit papagaliceste. Fiind unul dintre comunistii invirtiti in>>> continuarea aici >>>

(din vol.”MEMORIA CA UN CONCERT BAROC. vol. III, “TABLOU IMAGINAR DE FAMILIE “, 2005 )

Războinicul singuratic

În ianuarie 1991, pe la sfîrşitul acelei luni neliniştitoare, am primit la redacţia publicaţiilor ce conduceam pe atunci un plic de dimensiuni mari şi de culoare gălbuie, provenit, după ştampilele poştale, din Canada, iar după adresă – de la Winnipeg. Pînă către după-amiază corespondenţa aşteptase pe birou căci nu aflasem momentul propice ca să mă ocup de ea în linişte, aşa cum fac de obicei. Era o zi de iarnă aproape de glaciaţiune, pe care „războiul ciudat“ din Golf ce începuse în noaptea cînd mă întorsesem de la Chişinău, cu o zi mai devreme decît planificasem, o făcea şi mai îngheţată. Să fi fost doar îngrijorare venită fără să se ştie de unde? Ori, poate, un sentiment straniu şi profetic ce anunţa, ca o presimţire fără cuvinte, o iarnă universală şi mai profundă decît ceea ce se putea întrevede cu gîndul? În orice caz, către seară, cînd aproape că se încheiaseră toate cele ale zilei, am desfăcut şi plicul enigmatic despre care, de vreo cîteva ori, mă întrebasem cu oarecare contrarietate, peste zi, de la cine o fi venit. Îmi amintea, fără să aflu altă asemănare decît dimensiunile şi culoarea, de plicurile mari, pline de tăieturi de prin ziare, ce primeam prin anii ’80 de la Faust Brădescu, din Paris. Dar cînd l-am şi deschis, mi-am dat seama că analogia era şocantă nu doar prin conţinut (căci erau, într-adevăr, articole ce se decupaseră ori se prezentau în copie făcută la aparatul Xerox) ci şi prin „direcţie“, ca să zic aşa. La suprafaţa voluminosului pachet, aflasem o scrisoare în al cărei colţ din partea stîngă, în sus, la en-tęte, stătea prinsă într-o agrafă o fotografie. Culorile ei înfăţişau un bărbat cu aspect de om de munte, cu un aer „moţesc“ fără să fi fost, probabil, moţ; dar înţelegeam prin aceasta acel amestec de forţă telurică de concentraţie bănuită şi de distincţie de stirpe veche, ale cărei exemplare îşi lustruiseră faciesul pînă la definiţie. Bărbatul ce purta părul scurt, pieptănat cu cărare pe partea stîngă, şi o barbă tunsă fără îngrijirea celor ce frecventează cosmeticiana spre a se înfăţişa „bine“, dădea un sentiment straniu, ce nu l-am înţeles pe moment deşi încercasem să mi-l explic. Abia după o vreme, de fapt după mulţi ani, am putut>>> continuarea aici >>>